Maladia Scheuermann se constată, în general, la vârste între 13 şi 16 ani, mai frecvent la sexul masculin, fiind o afecţiune a coloanei vertebrale care apare în cursul creşterii şi dezvoltării organismului. Se mai numeşte şi patologie de creştere şi se manifestă prin hipercifoză localizată predominant dorsal sau dorsolombar, asociind inconstant durere.
Este determinată de modificări la nivelul corpilor vertebrali (osteocondroza nucleilor secundari de osificare de la nivelul corpilor vertebrali) şi la nivelul spaţiilor intervertebrale, aceste modificări fiind evidenţiabile radiologic.
Cel mai adesea, apare asocierea cu alte tulburări de statică ale coloanei vertebrale, precum hiperlordoza lombară, scolioza şi spondilolisteza.
Cauza poate fi mecanică (microtraumatisme repetate care determină solicitări mecanice anormale la subiecţii hipercifotici), metabolică, endocrinologică sau ereditară (autosomal dominant). Diagnosticul pozitiv se stabileşte în urma examenului clinic şi a examenului radiologic, rezonanţa magnetică nucleară fiind indicată doar în cazul prezenţei tulburărilor neurologice date de angulaţia vertebrală mare. Examenul clinic evidenţiază la un adolescent cu hipercifoză, în perioada de creştere, o durere nontraumatică, inconstantă, localizată la nivel vertebral locoregional, aflată în legătură cu activitatea fizică şi diminuându-se în repaus, asociind eventual alte tulburări de statică vertebrală, precum şi o dismetrie a membrelor inferioare, dezvoltarea insuficientă a masei musculare (regional şi global), mobilitate scăzută a coloanei vertebrale şi, mai rar, afectarea pulmonară, cardiacă şi neurologică.
Examenul radiologic evidenţiază o hipercifoză ireductibilă de peste 35-40 grade între vertebrele T4-T12, cuneiformizarea a trei corpi vertebrali cu minimum 5 grade şi, nespecific, prezenţa nucleilor de hernie intraspongioasă Schmorl, mărirea anteroposterioară a corpilor vertebrali, aspect neregulat al platourilor vertebrale, hernii retromarginale anterioare, anomalii de osificare marginală anterioară, pensări discale, după cum subliniază specialiştii. Prognosticul este favorabil dacă descoperirea este precoce, înainte de pubertate, descoperirea tardivă putând fi urmată de ineficacitatea tratamentului corectiv. Durerea încetează odată cu creşterea şi dezvoltarea, dar hipercifoza persistă, alături de celelalte modificări vertebrale.
Tratamentul este individualizat şi depinde de vârsta pacientului, de severitatea hipercifozei, – hipercifoza reductibilă având un prognostic mai bun -, de existenţa durerii, afectarea respiratorie sau neurologică. Atât explicaţiile oferite adolescentului cât şi cooperarea sa la buna desfăşurare a programului sunt esenţiale pentru promovarea măsurilor de igienă a spatelui, reeducarea posturală şi efectuarea kinetoterapiei. Acestora li se asociază tratament antiinflamator nonsteroidian şi miorelaxant. Se recomandă repaus sportiv, dar se poate practica înotul. Avizul sportiv poate fi acordat unui sportiv aflat la sfârşitul perioadei de creştere. Sunt cazuri, precum hipercifozele evolutive, în care este necesară ortezarea (corset tip Milwaukee).
Este necesar un interval minim de tratament de doi ani, iar evaluările clinice şi/sau radiologice se realizează la 6-12 luni. Urmărirea va fi continuă, până la sfârşitul perioadei de creştere (18 ani la fete şi până la 22 de ani la băieţi).
Tratamentul chirurgical este extrem de rar şi este recomandat, în general, în cazuri de curburi extrem de mari (70-75 grade), cu durere severă, cu apariţia tulburărilor neurologice.
