Entorsa reprezintă o leziune a ligamentelor care consolidează o articulaţie, cauzată de întinderea peste limita lor normală din punct de vedere anatomic. Practic, forţele mecanice care depăsesc limitele capsulei articulare şi ale ligamentelor de susţinere determină entorsele. Orice articulaţie poate suferi o entorsă, dar cele mai afectate sunt glezna, genunchiul, articulaţiile interfalangiene ale degetelor, încheietura mâinii sau entorsa de pumn.
Entorsa gleznei este întâlnită cel mai frecvent şi necesită un timp de vindecare mai îndelungat chiar decât o fractură a oaselor regiunii.
Articulaţia gleznei are funcţia de a permite membrului inferior adaptarea la un teren accidentat sau la diferenţele de nivel din timpul ambulaţiei. Lipsa compensării prin echilibru şi încălţăminte adecvată a solicitării mecanice asupra gleznei determină leziuni la nivelul acesteia. Exista însă şi factori care favorizează entorsa de gleznă, precum tonusul muscular precar, lipsa condiţiei fizice adecvate, sedentarismul, practicarea unor activităţi fizice inadecvate, accidentele care determină stres mecanic, supraponderalitatea sau obezitatea, prin creşterea energiei kinetice inerţiale. 85% dintre leziunile gleznei sunt entorsele, iar dintre acestea, marea majoritate sunt entorse prin inversie laterală.
Deşi pacienţii se recuperează rapid după o entorsă, lipsa terapiei adecvate a leziunilor ligamentare măreşte riscul recidivelor sau recurenţelor ori al cronicizării suferinţei şi predispune la complicaţii. Terapia imediată a entorselor cuprinde repausul funcţional sau imobilizarea, aplicarea de gheaţă, compresia locală, posturarea antideclivă a membrului şi, în cazuri grave, intervenţia chirurgicală. Determinarea mecanismului lezional este esenţială. Durerea bruscă, intensă, şi instalarea rapidă a edemului şi echimozelor sugerează un ligament rupt. Afectarea neurovasculară este suspectată când pacientul acuză picior rece sau parestezii. Pacienţii care se pot deplasa fără durere severă nu prezintă fractură sau instabilitate prin ruptură ligamentară.
Entorsele de gleznă se clasifică în 3 grade:
- gradul I – prezintă un grad scăzut de tumefiere, iar întinderea mecanică ce a afectat structurile ligamentare permite susţinerea greutăţii corpului;
- gradul II – prezintă un grad moderat de tumefiere şi rupere incompletă a ligamentelor, poate fi prezentă instabilitatea uşoară, iar durerea este prezentă la susţinerea greutăţii
- gradul III – apare tumefiere severă şi sunt definite de ruptura completă a cel puţin unui ligament, se observă instabilitatea, iar deplasarea este imposibilă.
Complicaţiile entorsei de gleznă pot fi reprezentate de: instabilitatea laterală cronică, edemul prelungit, leziunile meniscoide intraarticulare, sinovita fibrotică localizată, subluxarea tendonului peroneal, fractura osului talar, fractura procesului anterior al calcaneului, sindromul de durere regională sau distrofia simpatică reflexă.
Diagnosticul entorsei de gleznă este susţinut de radiografia care nu arată o fractură osoasă şi de ecografia entezomioarticulară, care subliniază leziunile ligamentare atunci când sunt prezente. Examenul computer tomograf şi rezonanţa magnetică nucleară sunt utile pentru o vizualizare mai bună a ţesuturilor moi din cadrul leziunilor complexe, osteocondroza sau lezarea meniscului la pacienţii cu entorse recurente sau durere cronică. Scanarea osoasă poate detecta modificări delicate, precum fractura de stres, defecte osteocondrale şi fractura sindesmozelor.
Artroscopia gleznei poate fi făcută în scop diagnostic şi/sau terapeutic în entorsele cronice şi/sau acute ale gleznei. Este indicată în prezenţa osteofitelor, leziunilor meniscului, corpilor străini sau a defectelor osteocondrale.
