Luxaţia congenitală de şold, afecţiune a copilăriei, este determinată de dezvoltarea anormală a articulaţiei şoldului, o displazie în care capul femurului nu se fixează în siguranţă la nivelul cavitaţii acetabulare a osului iliac. Această cavitate este în acest caz superficială, asemănându-se cu o farfurie, în loc să fie ca o cupă adâncă, iar capului femurului alunecă în afara acetabulului, fapt numit dislocaţie. Luxaţia congenitală de şold afectează unul sau ambele şolduri şi apare la 1 din 1000 de nou-născuţi, cauzele nefiind cunoscute. Sunt mulţi factori de risc care pot provoca apariţia modificărilor specifice luxaţiei congenitale de şold, inclusiv istoric familial al bolii, dar şi evidenţierea poziţiei fătului în uter sau la naştere. Un nou-născut sau un copil mic cu această afecţiune poate prezenta următoarele simptome: mai multe pliuri decât normal la nivelul coapsei, mobilitate scăzută, un membru inferior mai scurt decât celălalt, alte deformări fizice mai ales la nivelul tălpii.
Defectul poate apărea în primele săptămâni de la naştere, dar poate fi uşor observat abia când copilul începe să facă primii paşi:
- are o coapsă mai ridicată decât cealaltă, membrul inferior al părţii afectate fiind mai scurt;
- merge pe vârfuri cu un picior, ridicând călcâiul din podea, pentru a compensa diferenţa de înălţime;
- merge şchiopătat sau legănat dacă afecţiunea este bilaterală;
- are hiperlordoză a coloanei lombare în ortostatism dacă sunt afectate ambele şolduri.
Conform specialiştilor în ortopedie pediatrică, copiii netrataţi de displazie congenitală de şold pot prezenta deformări permanente ale şoldurilor, ceea ce poate duce la degenerarea articulaţiilor şoldului, o formă de debut al luxaţiei de şold.
Displazia congenitală de şold este, de obicei, diagnosticată la examenul fizic, dar sunt utile însă anamneza şi investigaţiile paraclinice. Toţi nou-născuţii sunt examinaţi pentru luxaţie congenitală de şold încă de la naştere, mai ales cei care prezintă factori de risc – deformări la nivelul piciorului, genunchiului sau al membrului inferior. Dintre testele imagistice folosite, ecografia şoldului oferă cele mai clare imagini de displazie de şold la sugarii mai mici de 5 luni, articulaţia încă fiind cartilaginoasă, şi radiografia de şold, utilă la copii mai mari. Prin examenul computer tomograf se monitorizează tratamentul recomandat de medicul ortoped care a confirmat diagnosticul. Tratamentul constă în amplasarea femurului în poziţia normală şi păstrarea sa în articulaţie pe măsură ce copilul creşte. De reţinut: cavitatea articulară nu se va forma şi nu se va maturiza normal dacă nu se va fixa capul femurului exact în articulaţia şoldului.
Tratamentul luxaţiei congenitale de şold include hamul Pavlik (pentru copilul de până la 6 luni), care menţine membrele inferioare într-o poziţie cu şoldurile flectate şi coapsele în abducţie, adică fixate în lateral. Specialiştii recomandă şi mulaj spica, dintr-un plasture special sau fibră de sticlă, pentru a forma un înveliş dur peste talie, şolduri şi membre inferioare. Mulajul poate prezenta o bară între picioare pentru a menţine articulaţia şoldului în poziţia dorită. Tratamentul chirurgical constă în osteotomie, pentru a se corecta deformările femurului şi ale cavităţii acetabulare, procedură ce repoziţionează femurul în cavitate. La nevoie, se poate reface şi forma cavităţii acetabulare prin intervenţie chirurgicală. După tratamentul chirurgical va fi nevoie de folosirea unui mulaj spica pentru a poziţiona articulaţia şoldului, până când aceasta se va vindeca complet. Fiziokinetoterapia se recomandă copiilor pentru a-şi relua mobilitatea şi a-şi putea dezvolta musculatura, după ce membrul a fost imobilizat într-un mulaj spica.
Copilul îşi va continua activităţile obişnuite, dar va avea şi un program susţinut de recuperare medicală şi întreţinere funcţională. Părinţii vor interacţiona normal cu copilul, ajustându-şi programul în funcţie de activităţile acestuia şi îl vor implica în programul de gimnastică medicală.