Epicondilita este o inflamaţie a tendoanelor care se inserează pe epicondilii humerali (humerusul fiind osul braţului care, prin extremitatea sa distală, se află la nivelul cotului) şi este rezultatul unor activităţi sportive de performanţă sau urmarea unor activităţi zilnice. Numeroşii muşchi ai antebraţului, îndeosebi cei care comandă extensia, flexia şi rotaţia sau pronosupinaţia mâinii şi degetelor, se leagă de epicondili. Aceşti muşchi sunt solicitaţi în practicarea anumitor sporturi, precum tenisul şi golful, dar şi prin numeroasele gesturi ale vieţii zilnice sau profesionale.
De fapt, afectarea tendoanelor de la nivelul articulaţiei cotului poartă numele de tendinită. Aceasta se poate manifesta fie pe partea laterală, fie pe partea medială, descriind epicondilita laterală denumită şi „cotul tenismenului” (fiind afectată partea laterală a cotului) sau epicondilita medială, numită „cotul jucătorului de golf” (fiind afectată partea mediană sau internă a cotului). Dintre cele două forme, epicondilita laterală are o frecvenţă mai mare decât epicondilita medială. Aceste afecţiuni sunt cauzate de suprasolicitarea excesivă, iar durerile sunt rezultatul unor rupturi minore ale tendoanelor muşchilor flexori şi extensori aflaţi la nivelul antebraţului.
Incidenţa cea mai mare se găseşte la persoanele cu vârste cuprinse între 40-50 ani şi la jucătorii amatori de tenis, iar explicaţia ar putea fi lipsa de tehnică. Dacă la tenismeni este afectat tendonul muşchiului scurt extensor radial al carpului, la tendinită, aflată în legătură cu activităţile cotidiene, este afectat tendonul muşchiului extensor comun al degetelor. În acest caz, tendinita apare din cauza microtraumelor şi a suprasolicitarii îndelungate a muşchilor extensori.
Cotul tenismenului se bazează pe un proces degenerativ la zona de inserţie a tendoanelor. Studiile nu au putut demonstra niciun proces inflamator în această afecţiune. Astfel, cauza durerii poate fi apariţia ţesutului fibros sau iritarea terminaţiilor nervoase libere. Epicondilita medială sau cotul jucătorului de golf constă în aceeaşi afecţiune, numai că la nivelul zonei mediale a cotului, în zona epicondilului medial al humerusului, la locul de inserţie a tendoanelor muşchilor care realizează flexia mâinii pe antebraţ.
În situaţia epicondilitei laterale, pacientul prezintă dureri la locul de inserţie a tendonului şi sensibilitate la nivelul zonei laterale a cotului, cea mai sensibilă zonă fiind situată anterior şi distal de epicondilul lateral al humerusului. În acest caz durerea poate radia la nivelul antebraţului şi, foarte rar, către braţ. Sunt afectate activităţile care implică mişcări de apucare şi strângere, cum ar fi strângerea de mână sau deschiderea unor recipiente cu capac.
Diagnosticul este uşor de confirmat la examenul fizic, prin reproducerea durerii la locul afectat. Prin ecografia de părţi moi sau rezonanţa magnetică nucleară se poate evidenţia gradul de degenerare şi situaţia ţesutului moale.
Tratamentul se bazează pe efectuarea unor exerciţii regulate, care ulterior vor stimula răspunsul de vindecare a organismului. Printre metodele de vindecare amintim acupunctura şi terapia cu cortizon, care constă în administrarea de injecţii cu cortizon şi lidocaină, însă efectul acestora este de scurtă durată. Tratamentul chirurgical se recomandă în mai puţin de 5% din cazuri.
Fiziokinetoterapia este un adjuvant extrem de important la tratamentul medicamentos al acestor afecţiuni. În prezent nu există tratament specific, bazat pe studii ştiinţifice pentru această afecţiune. Tratamentul recomandat este punerea în repaus în medie pentru două săptămâni şi evitarea activităţilor care intensifică suferinţa. Purtarea ortezelor poate ameliora simptomatologia, dar nu rezolvă cauza. Tratamentul medicamentos cu antiinflamatoare nesteroidiene este eficace în cazurile mai uşoare.
După remisiunea durerilor pacientul poate începe un program de fizikinetoterapie, cu executarea zilnică a exerciţiilor de întindere a tendoanelor muşchilor flexori şi extensori. De asemenea, laserterapia, galvanoionizarea, electrostimularea şi aplicarea ultrasunetelor sunt indicate pentru epicondilita laterală, unii pacienţi descriind o ameliorare după aceste proceduri. Se poate utiliza şi termoterapia (încălzirea zonei afectate) care se recomandă înainte de efectuarea exerciţiilor de stretching sau crioterapia (răcirea zonei) care se efectuează după un set de exerciţii solicitante. Exerciţiile fizice sau kinetoterapia trebuie să cuprindă mai mult îmbunătăţirea flexiei corespunzătoare a articulaţiei radiocarpiene, a cotului, umărului şi a antebraţului. Exerciţiile fizice sunt efectuate de regulă până la apariţia durerii (acesta fiind cel mai important indicator pentru creşterea şi scăderea progresivă a strechingului). Cea mai solicitantă mişcare pentru tendon este întinderea excentrică. Unele dintre exerciţiile fizice necesare pentru desfăşurarea procesului de vindecare sunt: – cotul este în extensie şi se efectuează flexia sau extensia pumnului; – exerciţii cu rezistenţă mică a muşchilor flexori, pronatori, extensori şi supinatori ai antebraţului. Iniţial se începe fără greutăţi, ulterior numărul de repetări şi greutăţile fiind crescute treptat. Greutatea maximă recomandată nu trebuie să depaşească 5 kg, iar numărul de repetări nu trebuie să fie mai mare de 15-20; la început, se recomandă contracţia concentrică (apropierea segmentelor) şi ulterior trecerea rapidă la contracţia excentrică, dovedită cea mai eficace în epicondilita laterală; – exerciţii ale pumnului se pot efectua şi cu ajutorul mingilor de cauciuc; – exerciţiile vor include lanţul kinetic complet al membrului superior.
De regulă, tratamentul de recuperare durează o perioadă lungă de timp (aproximativ 6-9 luni) şi numai după acest interval se poate preciza dacă este nevoie de tratament chirurgical sau nu.