9apr.

Electromiografia (EMG) ca metodă de investigaţie reprezintă înregistrarea contracţiilor muşchilor scheletici cu ajutorul aparatului numit electromiograf. Altfel spus, se înregistrează activitatea electrică  a unui muşchi sau a unui nerv. EMG este un examen foarte util în patologia neuromusculară, deoarece contribuie la diferenţierea unei tulburări anorganice (psihologica) de una organică, prin afectarea sistemului nervos central (encefal şi măduva spinării) sau periferic (sindrom neurogen cu atingerea nervilor sau a originii lor aflate în măduva). De asemenea, diferenţiază afectarea musculară în raport cu tulburarea conducerii neuromusculare (transmitere a influxului nervos la muşchi la nivelul sinapsei).

     Să ne reamintim că sistemul nervos este reprezentat de totalitatea centrilor nervoşi şi nervilor care asigură comanda şi coordonarea activităţii organelor interne şi a aparatului locomotor, el realizând primirea mesajelor senzoriale, precum şi funcţiile psihice şi intelectuale. Raportat la organizarea şi funcţionarea sistemului nervos, se distinge sistemul nervos somatic, care stabileşte comunicarea organismului cu exteriorul şi sistemul nervos vegetativ sau autonom, care reglează funcţiile viscerale. Funcţionarea sistemului nervos constă în intervenţia un lanţ de neuroni, care se conectează între ei prin sinapse, neuronul asigurând conducerea influxului nervos, iar sinapsa asigurând transmisia acestui influx fie de la un neuron la altul, fie de la un neuron la un organ-ţintă, de exemplu, muşchiul în cazul unei sinapse neuromusculare. Această transmisie este realizată prin intermediul unei substanţe chimice denumită neurotransmiţător (acetilcolină, adrenalină, noradrenalină).

    În cadrul patologiei sistemului nervos se deosebesc leziuni ale sistemului nervos central şi ale sistemului nervos periferic. Leziunile sistemului nervos central dezvăluie diferite cauze, precum compresia creierului sau a măduvei spinării, cauzată de un hematom, un abces, o tumoră benignă sau malignă, de un edem cerebral. Mai poate exista distrugerea creierului ori a măduvei spinării ca urmare a unui traumatism (secţionarea măduvei prin fractură vertebrală) sau afectarea prin infecţie (meningită, encefalită), printr-o intoxicaţie sau printr-o insuficienţă a vascularizării (arterită cerebrală). Mai poate apărea şi excitaţia anormală a unor zone ale cortexului (epilepsie) sau degenerescenţa neuronilor, aşa cum se întâlneşte în scleroza în plăci, boala lui Parkinson, boala lui Alzheimer, coreea lui Huntington.

     Leziunile sistemului nervos periferic sunt reprezentate fie de mononeuropatii (afectarea unui singur nerv), determinate de secţionarea unui nerv, de compresia uneia dintre rădăcinile sale (sciatica prin hernie discală) sau de o infecţie (zona zoster), fie de polineuropatii (afectarea mai multor nervi) de origine virală, imunologică (poliradiculonevrita, de exemplu), carenţială (deficit în vitamine) sau toxică (alcoolism, de exemplu). În afara traumatismelor, numeroase alte afecţiuni mai pot fi responsabile de o atingere a nervilor, precum diabetul zaharat (polineuropatie metabolică), difteria, lepra sau lupusul eritematos diseminat. Atunci când sunt afectaţi mai mulţi nervi în succesiune, ne referim la multinevrită.

   Revenind la electromiografie, se deosebesc două tipuri de examene. Primul este examenul detectării activităţii musculare. Aceasta constă în înregistrarea activităţii electrice spontane a unui muşchi, mai întâi în repaus, apoi în cursul unei mişcări voluntare, cu ajutorul unui electrod, cel mai adesea în formă de ac, introdus în muşchi prin piele şi legat la un aparat care furnizează pe un ecran şi pe hârtie un grafic, o succesiune a unor unde, fiecare reprezentând contracţia unei unităţi motorii (grupa de celule musculare comandate de una şi aceeaşi celulă nervoasă). Al doilea examen este cel de stimulare şi de detectare a activităţii musculare şi se bazează pe aceleaşi principii, dar procedează în mod diferit, stimulând un nerv printr-un curent electric de scurtă durată, nedureros. Nervul va declanşa propriile reacţii electrice, care se propagă în toată lungimea sa înainte de a fi transmise muşchiului corespunzător, de unde ele sunt culese. Astfel, se poate, pe de o parte, să se calculeze viteza de conducere prin nerv, iar pe de altă parte, să se studieze conducerea neuromusculară. Examenul durează 20-30 de minute. Pornind de la rezultatele examenului EMG, se poate stabili, raportat la leziunea identificată, conduita terapeutică adecvată. Metodele medicinii fizice şi de recuperare medicală reprezintă adesea o opţiune eficientă şi, uneori, singura varianta terapeutică.

18mart.

Reamintim cititorilor noştri că discopatia vertebrală lombară reprezintă manifestarea clinică a afectării discului intervertebral lombar în diferite grade, de la degenerescenţă până la hernia de disc lombară.

     Lombosciatica reprezintă semnul clinic care se manifestă prin durerea de spate cu iradiere pe picior şi care are drept cauză ieşirea/hernierea discului lombar de la locul lui şi compresiunea unei rădăcini nervoase. Lumbago este tot un semn clinic, care are ca efect durerea spatelui, cauza fiind tot o afectare a discului lombar (discopatie), dar de natură musculoligamentară, fără risc chirurgical. Lombosacralgia este o durere lombară inferioară de cauză mecanică şi poate fi generată atât de suferinţa ţesuturilor moi lombare, cât şi de afectarea structurilor vertebrale (disc, ligamente, pediculi vertebrali, articulaţii vertebrale posterioare). Vorbim despre discopatie vertebrală lombară cu diferite faze evolutive.

Discopatia vertebrală lombară evoluează în 4 faze.

     Hernia de disc lombară reprezintă faza numărul 3, iar stenoza de canal lombar în contextual modificărilor de spondilodiscartroză este faza numărul 4. Când discul este afectat uşor, are aspect deshidratat pe RMN, iar pacientul prezintă dureri lombare episodice, fără blocaj lombar şi fără contractura musculară paravertebrala lombară, ne găsim în faza 1. Când discul a degenerat, spaţiul discal este pensat, discul este uşor protruzionat sau bombat posterior pe imaginile RMN, iar durerile lombare sunt intense şi poate

apărea blocaj lombar prin contractura musculaturii paravertebrale lombare, ne aflăm în faza 2. Ambele faze se rezolvă prin tratament conservator antiinflamator şi decontracturant. Atunci când discul este afectat serios, degenerat, fragmentat şi herniat în canalul lombar, unde comprimă una sau mai multe rădăcini nervoase, apare durerea lombară cu iradiere pe picior, asociată cu amorţeală/parestezii cu sau fără pareză. Aceasta este faza 3 şi are mai multe stadii, în funcţie de afectarea neurologică secundară herniei de disc lombară. În această fază este foarte important să fie efectuat un examen RMN de coloană lombară şi va trebui consultat un medic neurochirurg pentru a vedea dacă este necesară o intervenţie chirurgicală de ablaţie a herniei de disc lombare. Faza 4 este faza de discartroză vertebrală lombară, adică uzura avansată a coloanei la care se asociază pe lângă afectarea propriu-zisă a discului, afectarea articulaţiilor şi stenoza de canal lombar. Această faza are indicaţie chirurgicală numai în cazuri selecţionate cu afectare neurologică, ne informează specialiştii.

Factori declanşatori în lombosciatică

    De menţionat, un aspect destul de important, şi anume, acela că nu doar suprasolicitarea statică sau dinamică a coloanei vertebrale lombare este generatoare de suferinţă, ci şi temperatura rece de afară, căreia i se asociază umiditatea mediului ambiant, poate declanşa o criză dureroasă lombară, urmată de iradierea durerii pe picior şi de instalarea şi a celorlalte semne însoţitoare menţionate mai sus, mergând până la pareză.

Terapiile medicale ale afecţiunilor lombare

    Tratamentul acestor afecţiuni poate fi medicamentos, de posturare, fizioterapie şi program de kinetoterapie, ne informează specialiştii în medicină fizică şi de recuperare medicală, dar şi cei în medicină sportivă. Programul Williams sau şcoala spatelui reprezintă programele de kinetoterapie utilizate în patologia coloanei vertebrale lombare, în scop profilactic sau terapeutic, şi de prevenire a viitoarelor recăderi. Programele de recuperare medicală se realizează personalizat, variind de la un pacient la altul, fiind în funcţie de etapa evolutivă, localizarea afecţiunii, vârsta şi profesia acestuia.

     În perioada acută, când durerile lombosacrale sunt intense, cu sau fără iradiere, pacientului i se recomandă repaus absolut cu posturare în poziţie antalgică, pentru cel puţin 3 zile. În perioada subacută, durerile la mişcările active au mai cedat şi cele de repaus au dispărut, iar în perioada cronică pacientul îşi poate mobiliza coloana vertebrală, durerile fiind moderate. În timpul mersului şi a ortostatismului, durerile pot să apară doar după o perioadă mai lungă de timp sau la expunerea la frig. Tuturor acestor pacienţi, indiferent de faza evolutivă, li se recomandă tratament medicamentos, fizioterapie, masaj terapeutic, program de electroanalgezie, laserterapie şi, la final, programul Williams raportat la starea clinică. Exerciţiile Williams se iniţiază pentru a asupliza trunchiul inferior, constând în exerciţii de remobilizare/asuplizare a coloanei lombare prin basculări de bazin şi întinderea/stretchingul musculaturii paravertebrale. În perioada cronică se continuă asuplizarea lombară şi se tonifică musculatura paravertebrală.

7mart.

Răspunsul nostru va lua în considerare principiile fundamentale ale medicinii conform cărora un tratament aplicat trebuie să îmbunătăţească starea clinică şi datele paraclinice ale pacientului, trebuie să se adreseze unei anumite afecţiuni, dar să considere organismul uman ca pe un întreg, ca pe o entitate în ansamblul său anatomo-funcţional şi să ţină cont de individualitatea răspunsului unei persoane faţă de tratament, răspuns care trebuie cuantificat prin modificarea parametrilor stării de boală către instalarea stării de sănătate sau prevenirea apariţiei unor îmbolnăviri sau complicaţii ale afecţiunii de bază.

     Fizioterapia, ca disciplină terapeutică complexă, cuprinde tradiţional mai multe modalităţi de tratament, precum hidroterapia, electroterapia, kinetoterapia, termoterapia, fototerapia, masajul.  Balneo şi climatoterapia vin să întregească arsenalul terapeutic prin utilizarea factorilor naturali de cură, întâlniţi în mod particular în staţiunile balneare din ţara noastră, dintre care amintim doar câteva: Herculane, Sovata, Băile Felix, Ocna Sibiului, Pucioasa, Amara, Lacul Sărat, Mangalia, Techirghiol, Călimăneşti-Căciulata, Olăneşti.

     Apa reprezintă un factor terapeutic important, efectele sale fiind observate şi evidenţiate în evoluţia favorabilă a unor boli, încă din antichitate. Calităţilor curative şi igienice ale apei li se adaugă proprietăţile terapeutice ale nămolurilor, algelor, esenţelor vegetale, pietrelor vulcanice şi sărurilor marine, caracteristicile climatului prin gradul de aeroionizare, umiditatea şi temperatura mediului ambiant, presiunea atmosferică.

     Vom aminti şi efectele benefice incontestabile ale mersului pe jos sau ale curei de teren efectuate într-o staţiune balneară de profil, practicarea unei activităţi sportive sau a unui program de gimnastică medicală ori kinetoterapie, inclusiv hidrokinetoterapie în bazinele cu ape terapeutice. Nu vom uita nici băile cu nămol sau băile termale, proceduri  atât de utile în afecţiunile cronice degenerative, în sindroamele algice şi disfuncţionale ale aparatului locomotor, dar şi în afecţiunile respiratorii, cardiovasculare. Aici amintim şi cura la salină sau la mofete, dar nu vom omite nici cura internă sau crenoterapia cu apele minerale ale izvoarelor de pe Valea Oltului, cu eficacitate terapeutică demonstrată, prin studiile clinic-biologice efectuate de specialişti de-a lungul timpului, în contextul bolilor de nutriţie şi metabolism, în afecţiunile tubului digestiv şi ale glandelor sale anexă sau cura de diureză atât de utilă în afecţiunile renourinare.

     Procedurile medicinii fizice sau ale fizioterapiei, alături de factorii terapeutici balneoclimatici, pot fi recomandate şi în scop de relaxare, în aşa-numita cură antistres, care se poate efectua atât în secţiile de recuperare cât şi în staţiunea balneară, atunci când se asociază şi masajul terapeutic şi de relaxare. Acestora li se adaugă terapiile contrastante atât de utile prin capacitatea lor de a creşte rezistenţa organismului la agresiunile virale şi microbiene sau la schimbarea bruscă a vremii ori a contextului climatic. Printre factorii de cură vom enumera câţiva: talasoterapia, sauna urmată de imersia în bazin cu apă rece, hammamul, duşurile alternante sau cele subacvale, aplicaţii de parafină sau parafango, aplicaţiile de nămol.

      În afară de România, există şi alte ţări în Europa, precum Germania, Cehia, Ungaria, care beneficiază de factori naturali de cură utilizaţi în scop profilactic şi terapeutic în staţiuni balneare sau centre de întreţinere şi recuperare medicală, alături de procedurile clasice ale medicinii fizice. Ele s-au îmbunătăţit cu proceduri de electrostimulare, limfodrenaj, împachetări, vacuumterapie, termocuverta, tunelul cu raze infraroşii, solar etc., menite să îmbine utilul cu plăcutul şi să asigure un flux continuu de persoane. Balneoclimatoterapia şi procedurile medicinii fizice beneficiază de o istorie de peste o jumătate de secol. Indicaţiile se referă la  un număr mare de afecţiuni, printre care cele ale aparatului locomotor, afecţiuni cardiovasculare, respiratorii, afecţiuni metabolice şi nutriţionale, inclusiv diabet zaharat, afecţiuni endocrino-metabolice, afecţiuni digestive, afecţiuni genitale şi renourinare etc.

     Nu vom uita însă faptul că evaluarea medicală şi alegerea unui tratament adecvat începe cu examinarea fizică şi istoricul medical al pacientului, ţinând cont şi de rezultatele de laborator sau cele obţinute în urma unor teste de imagistică medicală. După stabilirea unui diagnostic corect, specialistul în recuperare medicală stabileşte un plan de tratament, care poate să conţină mai multe proceduri de fizioterapie, dar şi recomandarea de a merge într-o staţiune balneoclimatică de profil.

26feb.

Ne amintim că hallux valgusul – montul – face parte din tulburările de statică ale antepiciorului, iar printre factorii favorizanţi se regăsesc anumite tipuri constituţionale ale piciorului. Există o preponderenţă feminină a acestei deformaţii care se poate explica prin laxitatea ligamentară tipică, condiţionată hormonal, iar bolile inflamatoare, precum poliartrita reumatoidă, pot destabiliza întreg piciorul, producând un hallux valgus rapid evolutiv. De asemenea, traumatismele antepiciorului care au fragilizat structurile osteoligamentare şi au modificat raporturile dintre ele pot conduce la instalarea montului. Printre factorii de risc se identifică încălţămintea incomodă, strâmtă. Avem în vedere şi faptul că evoluţia diferă în funcţie de cele două tipuri de hallux valgus. Cel juvenil sau congenital, apărut la vârstă adolescenţei, evoluează mai lent şi devine dureros spre vârsta de 40 ani şi cel static, care apare în jurul vârstei menopauzei are evoluţie accelerată către forme de deformaţie complexă a întregului picior. Ştim deja că evoluţia poate fi oprită prin aplicarea tratamentului chirurgical curativ sau poate fi încetinită prin respectarea măsurilor terapeutice locale, încălţăminte adecvată, exerciţii şi terapie fizicală.

      Tratamentul conservator sau nechirurgical presupune adaptarea activităţii fizice, profesionale sau sportive, în vederea reducerii evoluţiei deformării antepiciorului şi a minimizării suferinţei locale. Se vor evita ortostatismul prelungit (statul în picioare) şi deplasările pe distanţe mari, iar sporturile agresive precum jogging vor fi înlocuite cu altele, precum înot, ciclism. De importanţă maximă este adaptarea încălţămintei pentru a asigura confortul prin dimensiune, înălţimea tocului, duritatea şi forma tălpii. Aceasta poate fi prevăzută cu susţinătoare plantare ale curburilor fiziologice, dar şi cu pernuţe antişoc la nivelul bazelor metatarsienelor şi susţinătoare la nivelul călcâiului. Recomandăm să se poarte încălţăminte de mărime adecvată, se va alege un model corespunzător, având drept exigenţe evitarea deformărilor şi a dezechilibrului elementelor osoase şi musculoligamentare care fac parte din structura antepiciorului şi asigurarea unui mers confortabil, nedureros. Ortezele sau susţinătoarele plantare de corecţie a staticii piciorului (talonete) pot fi utile, cu condiţia de a fi corect executate manual şi personalizate. Prin armonizarea presiunilor plantare, acestea pot ameliora metatarsalgiile asociate hallux valgusului, dar nu modifică evoluţia deformaţiei, ne informează specialiştii. Pansamentele speciale de protecţie şi separatoarele digitale pot permite evitarea conflictului local. Ortezele de hallux valgus, diurne sau nocturne, trebuie evitate cu desăvârşire, producând degenerarea artrozică rapidă, ne atenţionează specialiştii. La fel, infiltraţiile locale cortizonice trebuie interzise cu desăvârşire la nivelul întregului picior, deoarece consecinţele utilizării lor abuzive pot fi reprezentate de rupturi tendinoase sau ligamentare, urmate de distrugerea arhitecturii piciorului şi infecţii grave. Tratarea inflamaţiilor (bursitelor) locale presupune o încălţăminte mult mai largă, care să evite complet contactul cu proeminenţa.

   Tratamentul chirurgical este singurul în măsură să corecteze deformaţia, să calmeze durerea şi să permită o funcţionalitate cvasinormală, în contextul exercitării normale a profesiei şi a activităţilor sportive sau de agrement. Intervenţia poate fi amânată dacă nu există tulburări funcţionale, durere sau jenă la mers. Fără a fi urgent, tratamentul trebuie aplicat totuşi la timp, pentru a evita apariţia unor deformaţii greu tratabile şi care presupun operaţii ireversibile, precum blocarea unor articulaţii. Intervenţiile de corecţie au un rezultat pur funcţional, determinat de durere şi dificultate la mers. Principiul oricărei intervenţii este refacerea axului normal al razei I a piciorului, ax care este deformat prin deplasarea halucelui şi a metatarsianului corespunzător. În acest scop, metatarsianul trebuie tăiat şi deplasat la locul lui iniţial, normalizând aparatul metatarsofalangian în vederea unei biomecanici cvasinormale, afirmă specialiştii.

   Recuperarea postoperatorie, în primele două săptămâni, presupune un repaus adecvat, pentru evitarea sindromului inflamator. Mersul poate fi reluat din prima zi postoperator, de cele mai multe ori cu ajutorul unui pantof special de uz terapeutic. Se practică mobilizare articulară şi, ulterior, exerciţii menite să menţină redresarea obţinută şi să tonifice musculatura intrinsecă a piciorului. Activităţile profesionale şi sportive pot fi reluate după 3-8 săptămâni, în funcţie de natura şi intensitatea solicitării fizice.