Cea mai mare parte a afecţiunilor degenerative de tip artrozic sunt cauzate de disfuncţia temporomandibulară. Dacă această disfuncţie se menţine, apar fenomenele de inflamaţie cronică degenerativă de tip artrozic, care deformează capetele articulare.
Arătam într-un articol anterior faptul că disfuncţia temporomandibulară poate apărea ca urmare a deschiderii exagerate a gurii cu tensionarea capsulei şi a sinoviei, mişcării masticatorii exagerate efectuate în vederea triturării unor alimente dure la nivelul molarilor cu elongarea capsulei articulare. Dacă disfuncţia articulaţiei temporomandibulare se menţine, apar fenomene de inflamaţie cronică degenerativă de tip artrozic cu modificări ale structurii tuturor elementelor articulare. Primele care se modifică sunt ligamentele şi capsula, acestea devenind laxe şi permiţând discului articular să migreze anteromedian. Din cauza acestei deplasări discul suferă unele modificări de structură şi de formă. În stadiile avansate discul poate fi distrus în totalitate, iar suprafeţele osoase ajung în contact favorizând apariţia de eroziuni şi osteofite.
Durerea este simptomul dominant, dar este variabilă atât din punctul de vedere al topografiei, cronologiei, cât şi al intensităţii. Poate fi localizată strict la nivelul articulaţiei temporomandibulare sau poate fi difuză, asemănătoare unei nevralgii faciale. Durerea nu apare noaptea. Frecvent, durerile sunt mai puternice dimineaţa, la primele mişcări ale mandibulei, sau seara, când articulaţia este obosită. Unii pacienţi acuză episoade dureroase de scurtă durată, iar alţii, o durere cronică. Intensitatea durerii variază de la senzaţii de presiune la dureri lancinante.
Durerea asociază hipermobilitatea articulară, care este mult mai frecventă decât limitarea mişcărilor mandibulei. Din cauza acestei hipermobilităţi apar subluxaţii anterioare şi luxaţii recidivante. Alte semne: semne auriculare (otalgii, vâjâituri în urechi, ameţeli), semne sinusale (rinoree, senzaţia de nas înfundat, dureri infraorbitale), semne salivare (sialoree, asialie), semne neurologice (cefalee, migrenă, hemispasm facial).
Tratamentul paliativ poate fi realizat fie practicând un blocaj intermaxilar, care va duce la dispariţia aproape imediată a durerilor, fie practicând o serie de exerciţii de gimnastică a musculaturii mobilizatoare a mandibulei, mai greu de efectuat în condiţiile în care bolnavilor le este teamă de orice mişcare a mandibulei, pentru a nu declanşa durerile.
Tratamentul definitiv nechirurgical este orientat spre reducerea hiperactivităţii musculare, cauzate de parafuncţii şi malocluzie, dar şi de stresul emoţional. Malocluzia se rezolvă prin terapie ocluzală, care presupune orice intervenţie menită să modifice poziţia mandibulei şi/sau contactele dentare patologice. Aceasta poate fi reversibilă sau ireversibilă. Terapia ocluzală reversibilă modifică numai temporar raporturile ocluzale. Terapia ocluzală ireversibilă este constituită din orice tratament care permanentizează modificările raporturilor ocluzale şi/sau poziţiei mandibulei. Exemple în acest sens sunt şlefuirile selective şi lucrările protetice, care modifică relaţiile ocluzale.
Sunt însă cazuri în care simptomatologia nu se poate remite decât după o intervenţie chirurgicală. Artroscopia este pe primul loc în terapia chirurgicală, fiind minim invazivă. Este indicată în cazurile cu tulburări articulare invalidante care nu se remit după terapia medicamentoasă de minimum 3 luni. După artroscopie se instituie terapia antibiotică şi antiinflamatoare nesteroidiană. Din a patra zi se pot efectua uşoare mişcări de deschidere a gurii, dar cu o amplitudine maximă de 2 cm. 80-95% din cazurile care au necesitat artroscopie evoluează fără complicaţii.
