În literatura de specialitate se precizează faptul că glanda suprarenală este o glandă endocrină pereche, situată la polul superior al fiecărui rinichi. Prin hormonii pe care îi secretă, ea are rol în reglarea metabolismului şi a activităţii mai multor organe şi ţesuturi.
Din punct de vedere morfologic, funcţional şi embriologic, glanda suprarenală este formată din două porţiuni diferite: corticosuprarenala şi medulosuprarenala. Corticosuprarenala este partea periferică a glandei şi constituie o mare parte din volumul şi din greutatea suprarenalei. Corticosuprarenala este alcătuită din trei zone, fiecare dintre ele specializate în sinteza anumitor hormoni steroizi. De la exterior spre interior aceste zone sunt:
- zona glomerulară (secretă ca hormon principal aldosteronul, cu proprietăţi mineralocorticoide, adică reţine apa şi sarea),
- zona fasciculată (secretă glucocorticoizi, printre care şi cortizolul, hormon care este indispensabil vieţii, contribuind la gluconeogeneză, adică la formarea glucozei din proteine, fiind un hormon care intervine în adaptarea organismului la stresurile de lungă durată) şi
- zona reticulată (secretă hormoni androgeni şi estrogeni). Aceşti hormoni sunt secretaţi şi de ovare şi de testicule. Hormonii sexosteroizi intervin în apariţia şi menţinerea caracterelor sexual secundare, precum pilozitatea axilo-pubiană.
Medulosuprarenala reprezintă partea centrală a glandei. Din punct de vedere morfologic, ea este asemenea unui imens ganglion nervos, fiind constituită din feocromocite, celule care secretă catecolamine (adrenalina şi noradrenalina), care joacă un rol important în fenomenul de stres intens.
În anumite situaţii, ca de pildă în stări de tensiune psihică sau emoţii puternice, medulosuprarenala secretă cantităţi crescute de adrenalină şi noradrenalină, producându-se astfel cunoscutele fenomene: paloare, hipertensiune arterialã, tremor, tahicardie.
Secreţia glandelor suprarenale este dependentă de hormonul corticotrop hipofizar sau ACTH (hormon secretat de hipofiza anterioară).
Din nefericire, la nivelul tuturor structurilor prezentate se pot dezvolta formaţiuni tumorale cu diferite grade de gravitate, urmate de dereglare hormonală şi de disfuncţie metabolică. Ele se denumesc generic adenoame ale glandei suprarenale şi se regăsesc, în literatura de specialitate, după cum urmează: Feocromocitomul, Tumori Neuroblastice, Sindromul Cushing, Hiperaldosteronismul primar, Mase suprarenaliene nonfuncţionale, Adenoame adrenocorticale nonfuncţional (Mielolipomul, Tumorile chistice adrenale, Metastaze suprarenaliene, Chisturile suprarenaliene), Tumori funcţionale, Carcinomul corticosuprarenalian.
Abordul şi îndepărtarea acestora se poate face prin tehnicile de chirurgie clasice sau prin chirurgia laparosopică.
Căile de abord: tehnica exciziei, dacă se decide suprarenalectomia laparoscopică (abordul transperitoneal), sau se alege o tehnică clasică, precum incizia supracostală, incizia toraco-abdominală (CX), incizia anterioară (Chevron) ori se decide abordul lateral, posterior sau anterior al glandei suprarenale. Dacă este necesară suprarenalectomie asociată cu nefrectomie, decizia finală rămâne la latitudinea chirurgului specialist şi diferă de la caz la caz, după cum subliniază şi profesorul Ionel Sinescu şi colectivul Clinicii de urologie din Spitalul Fundeni Bucureşti în lucrările publicate.
Chirurgia laparoscopică are astăzi o largă aplicabilitate, fiind din ce în ce mai mult preferată. Operaţia durează între 1 şi 4 ore, iar spitalizarea între 3 şi 5 zile. Pacientul poate avea o reinserţie sociofamilială rapidă şi se poate reîntoarce la locul de muncă în 1-2 săptămâni. Aşa cum arată şi colegii de la Clinica de Chirurgie Generală, Spitalul Clinic Sf. Ioan Bucureşti, după succesul înregistrat de colecistectomia laparoscopică, sfera preocupărilor din chirurgia miniinvazivă s-a lărgit continuu, abordându-se firesc şi sistemul endocrin. În 1992, Gagner şi colaboratorii au realizat, pentru prima dată, cu succes suprarenalectomia pe cale laparoscopică. De atunci şi până în prezent, numeroase studii au demonstrat fără echivoc avantajele, pe care acest tip de abord le aduce, comparativ cu metoda clasică. Acestea sunt reprezentate de traumatismul parietal mult diminuat, durere postoperatorie redusă, tradusă prin consumul scăzut de analgezice, scăderea duratei de spitalizare şi recuperarea mai rapidă după operaţie cu reinserţie socioprofesionala precoce.
Contraindicaţiile absolute ale abordului laparoscopic sunt reprezentate de malignitatea certă a tumorilor şi invazia de vecinătate la nivelul structurilor adiacente. Controverse au existat şi în ceea ce priveşte dimensiunea maximă a tumorilor, acceptabilă pentru suprarenalectomia laparoscopică. Mulţi autori au arătat că tumorile cu diametrul peste 6-8 cm au un potenţial malign mai mare şi, în consecinţă, este mai prudent să fie abordate clasic.
În ceea ce priveşte funcţia adrenală reziduală, s-a demonstrat menţinerea unui răspuns fiziologic corespunzător la stres, chiar în cazul rezecţiilor parţiale unilaterale, comparativ cu reducerea semnificativă a răspunsului endocrin în cazul suprarenalectomiei totale.
Se recomandă iniţierea unui program de gimnastică medicală, care la început vizează recondiţionarea fizică la efort, cu trecerea progresivă spre niveluri superioare ale efortului fizic desfăşurat.
Exerciţiile fizice îşi găsesc locul în terapia complexă a pacientului operat de adenom de prostată, aflându-se în legătură cu eliberarea endorfinelor la nivel central şi inducerea unei stări de bine şi de relaxare psihică.
Sunt total contraindicate activităţi sportive precum joggingul sau alergarea pe bandă, mersul pe bicicletă sau participarea la activităţi sportive precum schi, tenis, volei, baschet, dar se recomandă înotul şi mersul pe distanţe mai lungi, efectuarea unor programe de gimnastică la sol, pe saltea, pentru retonicizarea progresivă a musculaturii trunchiului, cu referinţă la musculatura paravertebrală şi abdomino-pelvină, dar şi prin mobilizarea unor greutăţi care se adresează centurilor şi membrelor, cu scopul de a creşte progresiv forţa musculară.
