Atunci când sunt îndeplinite condiţiile de deteriorare a discului intervertebral şi/sau de suprasolicitare extremă sau susţinută a coloanei vertebrale, în contextual unui tonus muscular neadecvat, apare suferinţa discală, numită discopatie. Evoluţia discopatiei se face în mai multe etape. La început, apare durerea lombară datorită iritării nervului sinovertebral de către nucleul pulpos care migrează printre elementele fisurate ale inelului fibros.
Concomitent cu durerea, apare criza de lumbago, definită ca o contractură puternică şi dureroasă a muşchilor paravertebrali lombari, care imobilizează persoana respectivă. În stadiul următor, spaţiile intervertebrale se îngustează, apare protruzia postero- laterală a discului herniat, care va
intercepta în calea sa o rădăcină nervoasă, diminuând în acelaşi timp şi orificiul de emergenţă al rădăcinilor nervului sciatic, apărând simptomul de lombosciatică. Dacă discul herniat ajunge la rădăcină, pe care doar o atinge, fară a o comprima sau leza în vreun fel, durerea are caracter mecanic fără semne neurologice. Când materialul herniat ajunge la rădăcina nervoasă, pe care deşi nu o lezează, o comprimă, apar paresteziile pe traiectul durerii şi diminuările sau dispariţiile unor reflexe osteotendinoase. Prin conflictul cu discul herniat, poate apare pareza, respectiv paralizia, deficitul motor.
Faza modificărilor de tip degenerativ, cu apariţia discartrozei şi a artrozei interapofizare, apare odata cu vârsta, când nucleul pulpos îşi pierde îmbibaţia normală cu apă, se deshidratează sau ratatinează şi devine friabil. În acelaşi timp, inelul fibros sufera şi el modificări importante în urma repetatelor solicitari mecanice la care a fost supus.
Radiografia standardde coloană lombară nu furnizează nici un semn direct de hernie de disc. Semnele sunt descrise în aşa numita triadă Barr, caracterizată prinrectitudinea coloanei lombare, scolioză lombară şi pensare a spaţiului discal.
Tomografia computerizatăpoate stabili diagnosticul, dar se recurge la ea atunci când se ridică probleme de diagnostic diferenţial.
Cea mai fidelă investigaţie rămâne însă rezonanţa magnetică nucleară.
Se mai poate solicita examenul electromiografic, investigaţie foarte utilă în herniile de disc asociate cu suferinţe radiculare, atât pentru stabilirea cu certitudine a teritoriului afectat, cât şi pentru evaluarea în dinamică a evoluţiei modificărilor. Explorarea electromiografică va putea arăta un traseu de denervare totală sau parţială, acută sau cronică, va putea preciza dacă regiunile vecine sunt indemne sau va stabili locaţia afectării radiculare.
Obiectivele tratamentului aplicat sunt: combaterea durerii, a contracturii musculare şi descărcarea mecanică a coloanei vertebrale, corectarea dezechilibrelor musculare între agonişti şi antagonişti, restabilirea controlului adecvat al mişcării, profilaxia recidivelor.
Mijloace de tratament
1. Tratament igieno-dietetic
Repausul ideal se face pe un pat dur. Bolnavul va gasi poziţia convenabilă, culcat pe o parte, cu genunchii îndoiţi. Repausul absolut se recomandă în suferinţele acute, fiind suficiente 2-4 zile.
Se va recomanda regim hipocaloric la bolnavii cu exces ponderal.
Recomandarea medicaţiei antiinflamatorii se va însoţi de regim hiposodat.
2. Tratament medicamentos
Analgeziceleobişnuite administrate oral sau intrarectal, de tipul algocalminului.
Tratamentul medicamentos de bază se face cu antiinflamatoriile steroidiene de tipul indomethacin, diclofenac cp sau supozitoare, piroxicam cp sau supozitoare, ketoprofen tb etc.
Antiinflamatoriile steroidiene se recomandă în formele hiperalgice, ţinând cont de
contraindicaţii şi de efectele adverse cunoscute. Se pot recomanda 30 mg prednison ca doză de atac, doză pe care o scădem la fiecare două zile cu 5 mg (o tabletă).
Decontracturantele precum diazepam, clorzoxazon, mydocalm se vor folosi cu prudenţă la bolnavii la care se poate controla repausul la pat.
Alte clase de medicamente care pot fi folosite: vitaminele din grupul B, tranchilizantele, antidepresivele de tipul carbamazepinei sau Lyrica etc.
Pentru infiltraţii paravertebrale se vor folosi xilina asociată cu produse cortizonice cu efect prelungit de tipul Diprophosului.
Se pot aplica plasturi cu efect local sau se pot face aplicaţii cu gel locoregional.
3. Tratament fizical
Electroterapiaare doar efect adjuvant în herniile de disc, fără a putea înlocui celelalte
forme de tratament, principalele efecte favorabile fiind celantialgic, antiinflamator, hiperemiant,decontracturant. CDD sau curenţii diadinamici au efecte spectaculoase în crizele de lumbago nediscogen, galvanoionizările folosite în sciatalgii, mediafrecvenţa sub forma curenţilor interferenţiali este mai puţin eficientă în formele acute, având un bun efect de contracturant. Curenţii exponenţiali se folosesc pentru stimularea musculaturii total sau parţial denervate în herniile de disc cu deficit motor.
Ultrasunetul sau undele scurte, microundelese folosesc în formele subacute sau cronice recidivante, cu suferinţe musculotendinoase, miofasciale sau cu manifestări vasculo-vegetative. Masajul poate fi util în stadiul subacut, când se poate efectua masaj sedativ lombo-sacro-fesier şi de-a lungul membrului inferior. În formele hiperalgice se evită folosirea tehnicilor de masaj. Masajul trofic este rezervat formelor cu hipotrofii şi tulburări vasculo-vegetative.
4. Kinetoterapie
Obiectivele kinetoterapiei sunt diferite, în funcţie de stadiul suferinţei: acut, subacut, cronic sau de remisiune completă. În stadiul acut se aplică metode de relaxare generală şi de relaxare a musculaturii lombare. În subacut începe adevăratul program de kinetoterapie, cel mai cunoscut fiind programul Williams.Pelanga, care se execută diferenţiat, pe trei faze, în funcţie de evoluţia afecţiunii. În stadiul cronic se poate începe şi tonifierea musculaturii slabe.
5. Tratament balnear
Curele balneare pot fi recomandate încă de la sfârşitul perioadei subacute, când au rolul de a
continua tratamentul început în spital, cu rolul esenţial de prevenire a recidivelor. Se recomandă 1-2 cure balneare pe an, în staţiuni în care este posibilă hidrokinetoterapia în bazine cu apă termală, alături de aplicaţia de namol, folosirea factorilor contrastanţi de cură şi călire etc.
